Vorbesc cu mine însumi, cum aº vorbi c-un frate

Întors rãnit din lupta cu zilele de ieri,

ªi parcã tot nu-mi vine sã cred cã n-am dreptate -

Cã El ºi Eu nu suntem decât acelaºi frate,

ªi-aceeaºi ranã-i doare pe ambii scutieri.



Armurile alt'datã pãtate de ruginã

Azi par mai sclipitoare decât oricând,

Iar spada,

Încruciºatã-n luptã de-atãtea ori,

E plinã

De sângele netrebnic al celor ce cad prada

Aceluiaºi proteic ºi veºnic Torquemada.



Vorbesc cu mine însumi ºi-mi zic:

- De ce mã minþi

De-atâþia ani de-a rândul cã tu eºti cel mai mare

Din toþi îmblânzitorii cohortelor barbare,

Cã-n gestul tãu palpitã strãvechile altare,

Iar vasta catedralã, ziditã de pãrinþi,

Cu-ntreaga-i melodramã de Dumnezeu ºi sfinþi,

O poþi schimba-ntr-o clipã,

De nu þi-ar fi ruºine

De bãrbile lor albe,

De mine

ªi de tine?



Vorbesc cu mine însumi ºi-mi zic:

- De-atâþia ani,

De când mã porþi spre-acelaºi sublim necunoscut,

De ce mã minþi cu-aceleaºi îndemnuri de temut

ªi-mi profanezi credinþa cu-acelaºi prefãcut

Surâs -

Citit pe buze de josnici curtezani?

De ce din armonia supremelor cântãri

Azi nu se mai aude decât grozavul urlet

Al celor ce se-neacã în descãrcâri de tunet

Departe,-n cine ºtie ce profunzimi de mãri!...



. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .



Mã simt aºa de singur, c-aproape-mi este fricã

Sã mai vorbesc cu mine,

ªi-mi zic:

- Ascultã, frate,

Ascunde-þi rana,

Uitã c-ai fost rãnit ºi tu -

Tu, ce-ai strivit atâþia ce nu se mai ridicã -

Te scuturã de greul armurii-nsângerate;

Iar celui ce te-ntreabã de-þi sunt sau nu-þi sunt frate

Rãspunde-ï: "Nu".