Dã-mi ochii-þi plânºi, sã-i mai sãrut o datã,

ªi lasã-mã sã plec!...

Tu nu-nþelegi

Cã-n orchestrarea întregirii noastre

Nu-i ciripit de pãsãrele-albastre,

Ci-i rãcnet doar de bestie turbatã,

Ce-þi sângereazã-obrajii ºi te muºcã

De câte ori încerci s-o-nchizi în cuºcã

Sau de piciorul patului s-o legi?...



Dã-mi ochii-þi plânºi, sã-i mai sãrut o datã,

ªi nu-þi mai cer nimic!...

Tu n-ai ghicit

Cã melodia întregirii noastre s-a sfârºit

ªi toatã fericirea-mprovizatã

Cu care ne-avântãm tot mai departe

N-a fost decât iluzia cã ne-am iubit

Ca douã manechine cu suflete de vatã,

Pãstrate-ntr-o vitrinã cu geamurile sparte?...



Dã-mi ochii-þi plânºi, sã-i mai sãrut o datã,

C-atâta doar mi-e dat sã-þi mai sãrut,

În cinstea întregirii noastre din trecut,

Din care-acum n-a mai rãmas nimic

Decât o falsã frescã-n mozaic,

Pe care niºte gheare de bestie turbatã

Însângereazã douã imagini omeneºti!...

Nu le cunoºti?...

Încearcã -

ªi-ai sã þi le-aminteºtï!